De ce îi prefer pe alții?

De multe ori se întâmplă să avem senzația că alături de oameni străini reușim să fim altfel decât alături de cei dragi, rudele. Plus de asta, parcă altfel reușim să ne înțelegem cu ceilalți decât cu neamurile. Eu personal aproape tot timpul am simțit că cei dragi mie nu sunt mulțumiți de ceea ce eu reușesc să fac. Parcă cei dragi nouă au mult mai multe așteptări de la noi.
Experiența trăită la Cluj mi-a deschis puțin ochii, și astfel am întâlnit persoane care îmi dădeau un altfel de feedback. Avem copiii, și ne purtăm cu ei ca și când ei ar trebui să le cunoască pe toate, și din păcate nu avem timp să le dăm explicații, sfaturi, lămuriri... Nu, doar lovim, zbierăm, și ne mai și așteptăm ca ei să stea alături de noi, și să se simtă confortabil în familie. Cum crezi tu ca și părinte că mă simt eu confortabil când din majoritatea lucrurilor pe care mi le dai ca și sarcini, eu nu primesc feedback de nici un fel, ba mai mult văd ca tu faci încă o dată același lucru că eu nu l-am făcut bine. Tu te gândești ca eu văd că nu ești mulțumit și că nu înțeleg unde am greșit, și ce nu e bine? Dar de ce nu îmi explici?
Pe lângă ani petrecuți la Cluj, vara trecută am trăit o experiență foarte importantă pentru mine, și foarte frumoasa. De ce a fost așa frumoasă? Uite de ce. Pentru că am fost în Italia la muncă la un unchi, și m-am simțit apreciat. În trei luni de zile cât am stat aici, nu am auzit reproșuri, nu am auzit "tu nu ești bun de nimic", sau "parcă ești de pe altă planetă", dar nici nu am văzut oameni care să refacă ceva ce eu nu aș fi făcut bine. Nu zic că am reușit eu să le fac toate stas și fără să fiu îndrumat sau fara să greșesc, însă am primit toate informațiile, și tot ce trebuia să știu ca să reușesc, iar când greșeam mi se explica cum ar fi trebuit să fac, de ce așa, și cum pot repara situația.
Experiența aceasta m-a făcut să cresc și să văd că pot fi oamenii și mulțumiți de mine. Recunosc, în fiecare minut eram stresat că nu știam dacă fac bine sau nu, însă venea seara, și cu ea odată, laudele de care aveam nevoie ca să mă conving și mai tare ca uite, în sfârșit pot.
De-a lungul acestor trei ani de studenție am mai avut astfel de experiențe în care să reușesc să îmi dau seama că ceea ce eu fac e ok, doar că până acum nu primeam toate indicațiile.
Nici o persoana nu e incapabilă să realizeze ceva anume. Însă cel mai important e să fie cineva acolo să îi arate cum.
Acum sunt iarăși în Italia, în alt loc, și nu pot să zic că mă simt în largul meu. Nu primesc feedback aproape deloc, iar comentariile la adresa mea de aud indirect.
Din experiențele trăite până acum alături de familie și persoane străine, am ajuns să fiu de acord cu o vorbă "de multe ori ajungi să te înțelegi mai bine cu un străin decât cu cei dragi" iar dacă ar fi să trag o concluzie și să iau o decizie, decizia ar fi să mă stabilesc la Cluj, orașul meu de suflet , departe de cei pentru care poate nu însemn mare lucru.

Să îmi iau nevastă?

Odată ce creștem mari, terminăm facultățile, cei din jurul nostru deja ne fac așa un preview la ce urmează să facem. "Acum aduni bani, îți iei mașină, te căsătorești, faci copii și totul va fi fantastic de frumos." Cam așa trăiesc o bună parte din oameni, și acest curs se păstrează de la o generație la alta.
De aproximativ un an, majoritatea persoanelor care îmi vor binele mă sfătuiesc că ar fi timpul să îmi iau nevastă, să aivă cine să mă asculte, să îmi facă mâncare, să îmi spele hainele, etc. Întrebarea mea firească ar fi, bine, îmi iau nevastă, dar de unde se cumpără că eu nu știu, și pe urmă care oare e mai performantă? Ce marca? Nu știu dacă căsătoria trebuie să se producă pentru că eu bărbatul am nevoie de anumite servici, sau aceasta defapt ar fi rezultatul unor sentimente trăite de-a lungul timpului alături de acel posibil partener de viață. Dacă trebuie să îmi iau nevastă pentru a avea cine să îmi îndeplinească acele servicii, mai bine angajez pe cineva  și am rezolvat problema.
Dar poate eu nu vreau să fac acest pas. Poate nici nu mă gândesc la căsătorie, sau poate nici nu sunt pregătit pentru asta.
În orice caz, nu vreau să mă simt eu bine folosindu-mă de cineva. Trebuie să mă simt bine singur, altfel, odată cu pierderea acelei persoane o să revin la starea inițială. 
Zilele trecute am găsit o melodie foarte frumoasă și vreau să o împărtășesc cu voi.

Nuanțe diferite. Normalitate. Standarde.

Acum câteva zile scriam despre "normalitate", iar ceea ce voi scrie azi, vine ca o completare la ceea ce am zis atunci.
Uneori se întâmplă să ajungem în situați în care să nu putem delimita ceea ce trebuie făcut într-un anumit mod, pentru că așa e standardul, "normalitatea", și lucrurile pe care putem alege noi să le facem așa cum dorim. Discutând cu alți oameni despre aceste lucruri ajungem într-o situație în care parcă nu mai știm până la urma nici noi  ce e cu adevărat normal să facem și ce este anormal.
Cu siguranță că dacă eu merg cu mașina pe strada pe contrasens, nu e tocmai un lucru "normal", pentru că astfel ceea ce fac eu, pune în pericol viața altor persoane. Însă în cazul în care ceea ce fac eu nu implică și alte persoane, și nu le face rău, acel lucru e ok, "normal", tocmai pentru că nu încurcă pe nimeni și nu ar avea de ce să încurce. Luând un exemplu, cu ce mă poate deranja pe mine faptul ca tu scrii cu mâna stângă, sau că ai o alta orientare sexuală, etnie, religie, culoare.
Atâta timp cat nu ai nici o treaba cu mine, și ceea ce faci tu nu mă afectează pe mine sau pe alte persoane cu nimic, e absolut ok.
De aici vine acest titlu, nuanțe diferite, pentru că una e să faci lucruri care nu deranjează pe nimeni în mod direct, și e cu totul altceva când prin ceea ce faci deranjezi.
Tu în intimitatea ta, poți fi cum vrei, și tu alegi cât să dezvălui din ea.

Așteptări de la ceilalti.

Facultatea este pentru majoritatea o perioadă foarte frumoasă în care pur și simplu o iei de la capăt. Trebuie să te muți într-un alt oraș în care urmează să studiezi, să îți faci noi prieteni, să îți gospodărești banii, etc. În acești ani înveți cele mai multe lucruri, mai ales dacă facultatea pe care o urmezi este una de profil social. Oamenii, și situațiile prin care treci lasă în tine o învățătură.
În perioada pe care eu am petrecut-o la Cluj am învățat foarte multe lucruri și astfel acum văd puțin diferit lucrurile. Unul dintre cele mai importante lucruri a fost să nu ajut pe cei de lângă mine doar pentru a avea apoi cui să scot ochii că îmi este dator. Cei care erau la vremea aceea în jurul meu m-au făcut să înțeleg că dacă cineva îmi face un serviciu o face pentru că el vrea să o facă, și nu pentru a aștepta ceva de la mine după. La fel, dacă eu fac ceva pentru cineva, o fac pentru că așă simt eu în acel moment și pentru că vreau să fac acel lucru, iar sentimentul că am putut să ajut mă face să mă simt împlinit și să nu mai aștept să mi se întoarcă serviciul.
Întorcându-mă acasă mi-am dat seama de ce eu aveam acele așteptări, și de ce atunci când cineva îmi făcea un serviciu mă simțeam dator. La fel făceau și părinți mei cu mine, și de multe ori așa se întâmplă să facă părinții cu copiii lor. Îi creștem și implicit avem impresia că ne sunt datori. De multe ori auzi expresia "Am făcut atâția copii ca să îmi fie sprijin la bătrânețe". Dar oare câți dintre cei care rostesc această expresie, sunt un sprijin pentru ai lor părinți? Oare acum, nu au și ei copiii lor, familia lor, greutățile lor? Sigur că e mult mai ușor să ne folosim de șantajele emoționale asupra copiilor noștri pentru a le sugera că acum e rândul lor să ne ajute, ca și când acest lucru ar fi obligatoriu. Fiecare copil își iubește părinții, mai ales mama, și normal că se va gândi ca atunci când va putea, să încerce să îi ajute cum poate el, iar acest lucru trebuie să se producă natural, pentru că eu ca și copil m-am gândit și vreau să fac asta, nu pentru că așa îmi zici tu ca și părinte că trebuie. Dacă tu îmi zici să fac asta, ce satisfacție mai am eu că te-am ajutat? Cum pot eu să mă bucur că uite am făcut asta, dacă tu deja aveai așteptarea asta de la mine, și mi-ai și reproșat că nu ți-o satisfac. Nu e mai frumos oare să lăsăm lucrurile să curgă de la sine, și să ne lăsăm surprinși? Oare nu de surprize ne bucuram mai mult? Dacă ști ca fiul tău urmează să îți cumpere ceva, te bucuri mai mult oare decât dacă nu ai fi știut și ar fi fost surpriză?
Zilele acestea am auzit o poveste plină de adevăr și vreau să o împărtășesc cu voi.

Era odată o furtună mare, iar o vrabie cu puii ei era să se înece. Acum vrabia trebuia să mute puii dincolo de malul unui râu pentru că erau în pericol. Îl ia pe primul pui, iar pe la jumătatea râului îl întreabă: Vezi dragul mamii, eu îți salvez viața, o să mă ajuți la bătrânețe? Puiul răspunde că da, iar vrabia îi da drumul în râu. La fel se întâmplă și cu al doilea pui, iar vrabia se întoarce să îl ia și pe ultimul, cel mai mic. Când vrabia îl întreabă și pe el același lucru el răspunde: Nu voi putea. Când o să fiu mare, o să am și eu puii mei, și va trebui să am grija de ei.  Auzind acest lucru vrabia, îl trece pe puiul cel mic dincolo de râu pentru a crește mare și a avea grijă de viitorii lui pui. 

 Îmi place să cred că oamenii fac ceea ce fac pentru că așa își doresc ei, iar faptul că au putut să ajute, și îi vadă pe cei de lângă ei fericiți, îi face și pe ei să se simtă împliniți.

Ce faci cand.....

Zilele trecute am găsit ceva foarte frumos pe internet și vreau să vă arăt și vouă. 
Este o lecție de viață despre cum trebuie să facem atunci când simțim că nu mai putem să răzbatem.
Dar mai bine să lăsăm filmele să vorbească.