Așteptări de la ceilalti.

Facultatea este pentru majoritatea o perioadă foarte frumoasă în care pur și simplu o iei de la capăt. Trebuie să te muți într-un alt oraș în care urmează să studiezi, să îți faci noi prieteni, să îți gospodărești banii, etc. În acești ani înveți cele mai multe lucruri, mai ales dacă facultatea pe care o urmezi este una de profil social. Oamenii, și situațiile prin care treci lasă în tine o învățătură.
În perioada pe care eu am petrecut-o la Cluj am învățat foarte multe lucruri și astfel acum văd puțin diferit lucrurile. Unul dintre cele mai importante lucruri a fost să nu ajut pe cei de lângă mine doar pentru a avea apoi cui să scot ochii că îmi este dator. Cei care erau la vremea aceea în jurul meu m-au făcut să înțeleg că dacă cineva îmi face un serviciu o face pentru că el vrea să o facă, și nu pentru a aștepta ceva de la mine după. La fel, dacă eu fac ceva pentru cineva, o fac pentru că așă simt eu în acel moment și pentru că vreau să fac acel lucru, iar sentimentul că am putut să ajut mă face să mă simt împlinit și să nu mai aștept să mi se întoarcă serviciul.
Întorcându-mă acasă mi-am dat seama de ce eu aveam acele așteptări, și de ce atunci când cineva îmi făcea un serviciu mă simțeam dator. La fel făceau și părinți mei cu mine, și de multe ori așa se întâmplă să facă părinții cu copiii lor. Îi creștem și implicit avem impresia că ne sunt datori. De multe ori auzi expresia "Am făcut atâția copii ca să îmi fie sprijin la bătrânețe". Dar oare câți dintre cei care rostesc această expresie, sunt un sprijin pentru ai lor părinți? Oare acum, nu au și ei copiii lor, familia lor, greutățile lor? Sigur că e mult mai ușor să ne folosim de șantajele emoționale asupra copiilor noștri pentru a le sugera că acum e rândul lor să ne ajute, ca și când acest lucru ar fi obligatoriu. Fiecare copil își iubește părinții, mai ales mama, și normal că se va gândi ca atunci când va putea, să încerce să îi ajute cum poate el, iar acest lucru trebuie să se producă natural, pentru că eu ca și copil m-am gândit și vreau să fac asta, nu pentru că așa îmi zici tu ca și părinte că trebuie. Dacă tu îmi zici să fac asta, ce satisfacție mai am eu că te-am ajutat? Cum pot eu să mă bucur că uite am făcut asta, dacă tu deja aveai așteptarea asta de la mine, și mi-ai și reproșat că nu ți-o satisfac. Nu e mai frumos oare să lăsăm lucrurile să curgă de la sine, și să ne lăsăm surprinși? Oare nu de surprize ne bucuram mai mult? Dacă ști ca fiul tău urmează să îți cumpere ceva, te bucuri mai mult oare decât dacă nu ai fi știut și ar fi fost surpriză?
Zilele acestea am auzit o poveste plină de adevăr și vreau să o împărtășesc cu voi.

Era odată o furtună mare, iar o vrabie cu puii ei era să se înece. Acum vrabia trebuia să mute puii dincolo de malul unui râu pentru că erau în pericol. Îl ia pe primul pui, iar pe la jumătatea râului îl întreabă: Vezi dragul mamii, eu îți salvez viața, o să mă ajuți la bătrânețe? Puiul răspunde că da, iar vrabia îi da drumul în râu. La fel se întâmplă și cu al doilea pui, iar vrabia se întoarce să îl ia și pe ultimul, cel mai mic. Când vrabia îl întreabă și pe el același lucru el răspunde: Nu voi putea. Când o să fiu mare, o să am și eu puii mei, și va trebui să am grija de ei.  Auzind acest lucru vrabia, îl trece pe puiul cel mic dincolo de râu pentru a crește mare și a avea grijă de viitorii lui pui. 

 Îmi place să cred că oamenii fac ceea ce fac pentru că așa își doresc ei, iar faptul că au putut să ajute, și îi vadă pe cei de lângă ei fericiți, îi face și pe ei să se simtă împliniți.