Cluj, un oraș de suflet.

Stăteam ieri și mă gândeam la cei trei ani pe care i-am petrecut la Cluj. La toate lucrurile realizate acolo, prietenii pe care i-am avut, și toate lucrurile de care acum îmi este dor. Sunt o grămadă de amintiri și trăiri care mă fac să fiu atașat de acest minunat oraș.


De aproximativ două luni sunt în Italia, muncesc aici, iar ceea ce reușesc să fac aici mi se pare foarte sec. Îmi lipsesc acele activități sociale în care mă implicam, îmi lipsesc prietenii alături de care mă distram și munceam pentru a realiza o campanie, un eveniment. Pot oricând să fac clătite, dar niciodată parcă nu sunt așa bune ca cele pe care le împărțeam cu cei dragi mie, ASAS. De asemenea îmi amintesc cu drag excursiile în care am mers, și multe multe lucruri minunate pe care atunci când eram acolo nu le prețuiam așa mult, însă acum când sunt așa departe de ele, mi-aș dorii să pot da timpul înapoi și sa fiu iar printre ei.


E ciudat cum nu reușim să ne dăm seama de minunăția lucrurilor pe care le avem atunci când trebuie, și doar când pierdem acele lucruri începem să le prețuim. Atunci când eram acolo și trăiam acele momente nu îmi dădeam seama cât de importante sunt defapt și că dacă nu le-aș avea aș fi sărac.


De asemenea îmi este dor de club, de nopțile petrecute alături de prietenii mei dragi alături de care mergeam la acel club, și tot timpul aproape la același. Acum când mă văd aici în Italia singur, doar cu familia, fără prieteni, activități sociale, club, îmi dau seama că acolo la Cluj mă așteaptă o grămadă de oameni minunați, oameni care m-au apreciat, alături de care am învățat multe lucruri, și alături de care am putut să îmi descopăr punctele slabe, astfel încât să devin ceea ce sunt acum. Să mă accept necondiționat, și multe alte lucruri.


Vreau să mulțumesc pe această cale, profesorilor, colegilor, și tuturor prietenilor care în tot acest timp mi-au fost aproape. Dacă ar fi să trec aici pe toți acei oameni ar arăta acestă postare mai ceva ca un pomelnic, așa că pentru ai acoperi pe toți, pot să zic patru cuvinte : facultate, ASAS, PSI și ZIG ZAG.


UPDATE 05.04.2013



Cumva s-a încheiat această etapă din viața mea. Am revenit acasă, după ce am luat examenul de licență, și am făcut și școala de șoferi... Povesteam întâmplator cu un amic de ce am ales eu Clujul.. Cum nu îmi doream defapt să fiu student, ci mai degrabă, îmi doream să reușesc să fiu independent, și cât mai departe de casă pentru o vreme. Acum, în timp ce privesc la acești 4, 5 ani, la felul în care eram acum 5 ani față de cum sunt acum, îmi dau seama că a fost cea mai bună decizie pe care am putut să o iau in viața mea. Spre binele și dezvoltarea mea.


Cluj, un oraș de suflet, e locul în care am întâlnit cei mai buni prieteni. În care am învățat cele mai multe lucruri. Fiecare persoană pe care am întâlnit-o, și cu care am reușit să relaționez a contribuit la dezvoltarea mea. Nu am reușit să fiu pe placul tuturor, deși la început credeam ca e necesar să fiu astfel, dar am învățat că fiecare suntem unici, și că nu putem să ne potrivim cu toate persoanele. Fiecare avem valori în care credem, și pe care le promovăm, dar nici un set de valori nu e greșit.. E doar alt set de valori. Gândul că din toamnă o să mă reîntorc acolo mă bucură, mai ales că acum am acolo un grup de prieteni și de suport foarte fain. Oameni care credem în aproximativ aceleași lucruri, avem valori comune, și ne dorim aproximativ aceleași lucruri. Ce ai putea să îți dorești mai mult decâț să ajungi să fi înconjurat de astfel de persoane. Să ai un mediu pozitiv, ok, oameni care te apreciază, și oameni de calitate până la urmă.

Normalul din noi.

Uneori în drumul nostru prin viață întâlnim și oameni mai mult sau mai puțin diferiți de noi. Tindem să credem că doar lucruriile cu care noi suntem obișnuiți sunt normale, și atunci când întalnim o persoană care are ceva diferit, o problemă de sănătate, invaliditate, orientare sexuala, o catalogăm imediat ca fiind anormală, chiar dacă știm că "ceea ce este normal într-o comunitate, poate fi patologic în alta".
Acum ceva timp avusesem o discuție cu cineva despre persoanele care scriu cu mâna stângă, iar acea persoană susținea că nu este ceva normal deoarece toata lumea scrie cu dreapta, astfel si respectivul trebuie musai să încerce să scrie cu dreapta, și doar dacă nu reușește poate fi lăsat să scrie cu stânga. Ceea ce nu am înțeles eu e, cu ce te deranjează pe tine dacă cel de langă tine scrie mai ușor cu stânga? În ce fel te poate afecta asta?
Eu cred că altfel stă treaba cu acest "normal". Defapt fiecare ne folosim de acest cuvânt pentru a face o diferențiere între noi și cei ce sunt puțin altfel.
Intimitatea ta se termină acolo de unde începe intimitatea celuilalt. Astfel, atâta timp cât prin comportamentul meu deviant de la regulile tale, nu te încurc cu nimic, și nu deranjez pe nimeni, de ce ar trebui ca cineva să fie numit "anormal"?
Folosim de multe ori Biblia pentru a ne apăra punctul de vedere, însă și de aici luăm doar ceea ce ne convine în acel moment, iar ceea ce ar putea zice și despre noi ca suntem "anormali", devianti de la regulile impuse, le facem uitate.

Nu avem timp. Dar vrem să le știe pe toate.

A venit o vreme când lumea e foarte presată de timp. Oamenii nu mai au acea răbdare să explice lucrurile de ce trebuiesc făcute într-un fel și nu în altul. Până acum nu vroiam să scriu și să îmi exprim astfel gândurile, însă astăzi în timpul serviciului mi-am dat seama că e frumos să ai un loc unde să îți exprimi trăirile.
Cu toții avem copii în preajmă. Unii dintre noi avem propri copii, și se pare că nu avem răbdare cu ei. Pretindem ca ei să le știe pe toate și să gândească singuri fără ca noi în prealabil să îi învățăm cum e bine să facă și mai ales de ce așa. Tot mai des mi se întâmplă să aud adresându-i-se unui copil de 2, 3 ani cuvinte precum: prostule, handicapatule, tâmpitule, cuvinte care zise unui copil toată viața nu numai că îl jicnesc, însă îl fac uneori să își piardă încrederea în propria persoană și să se considere și el la fel. Dar dacă noi nu luăm pe acel copil să îi explicăm ce a greșit, de ce ne-a deranjat ceea ce a făcut, și cum ar trebui să facă de acum încolo, de ce avem pretenția ca el să le știe pe toate. Oare noi ne-am născut știindu-le pe toate? Nu cumva și noi la rândul nostru am fost luați de mânuță, și instruiți despre lucrurile ce ne înconjoară? De unde ar putea un copil să știe la o vârstă așa mică ce e bine să facă dacă nu de la părinți?
Copiii noștri sunt oglinda noastră. Uneori se zice că așa cum îi crești, așa îi ai. Ești singurul responsabil pentru ceea ce poate să ajungă copilul tău în viață; pentru personalitatea pe care o dezvoltă. Tot mai mulți tineri sunt anxioși de la vârste tot mai fragede, nu pot să își exprime sentimentele, și asta pentru că atunci când au încercat să o facă, părinții nu au avut timp să îi asculte, și nu le-au dat voie să vorbească.
Ceea ce îți spun eu aia faci că așa trebuie. Această frază o spunem tot mai des, și nu lăsăm deloc copilul să gândească cum ar trebui să facă, dar nici nu îi oferim explicațiile ca el sa înțeleagă de ce "așa trebuie". Ne așteptăm ca el să deducă singur de ce așa trebuie, însă de cele mai multe ori se întâmplă ca acel copil să afle din altă parte de ce așa e bine să facă un lucru și nu reușește singur să își dea seama. Atunci când un lucru poate fi făcut în mai multe moduri nu acceptăm sub nici o formă ideea copilului, și îi impunem să facă așa cum știm noi că e bine. Însă oare e așa grav dacă se obține același rezultat însă într-un alt mod? Cum sporim creativitatea copilului nostru și inteligența lui daca tot timpul îi impunem modul nostru de lucru? Și dacă nu reușeste îi spunem ca e prost, incompetent, de pe altă planetă, etc.
O altă greșeală pe care o facem tot mai des sunt mesajele de tipul tu niciodată. EX: Tu niciodată nu îți bagi bicicleta la locul ei, într-o seară o să rămâi fără ea.
Acest tip de mesaj tot repetând-ul copilului, îl poate face să înceapă să se desconsidere și să se simtă o rușine pentru părinți. Este de preferat ca în locul acestui mesaj să formulam un mesaj de tip eu. Prin acest tip de mesaj, explicăm copilului ce simțim în legatură cu ceea ce a făcut el, de ce simțim astfel, și cum preferăm să facă de acum încolo. Astfel exemplul de mai sus devine: "Sunt îngrijorat că îti lași bicicleta afară, pentru că de acolo o poate fura cineva. Mi-ar plăcea ca de acum să o bagi în garaj".