Înspre stele depărtate,
spre corabii mari și mici.
Fata mă așteaptă-n zare,
cu miros de păpădii.
Eu îi zic ce am în suflet,
dar ea plânge peste umăr.
Nu-nțelege a mea taina,
nu-nțelege cine sunt....
Trece noaptea , vine ziua,
și privighetoarea cântă.
Ea-nțelege a mea taină,
și sufletul mi-l alină.
Când spre casă mă-ndreptasem,
văd cum norii se adună.
Și-mi vestesc să fug departe,
că se-apropie o furtună.
Era noapte când lumina,
de la casă se aprinse.
Iar ai mei mă strigă iară,
să îmi spună o poveste.
Ei mă cred pierdut în valuri,
nu mă văd când strălucesc.
Însă dimineața vine,
ciocarlii imi ciripesc.
Mă trimit în alte plaiuri,
unde să găsesc lumina,
stinsă parcă de cei care,
n-au știut de unde vine.
Diferența ne destramă,
să nu mai fim o familie.
Însă nu iubim persoana,
cu păcatul dupa sine.
De-ar putea el să se schimbe
nu ar ezita s-o facă,
însă nu de el depinde,
si nu a ales să fie
diferit de alte neamuri.
Dar ei nu pot înțelege,
diferența asta mare.
Și-ncercând să îl îndrepte,
ploaia se aude iară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu