Nu avem timp. Dar vrem să le știe pe toate.

A venit o vreme când lumea e foarte presată de timp. Oamenii nu mai au acea răbdare să explice lucrurile de ce trebuiesc făcute într-un fel și nu în altul. Până acum nu vroiam să scriu și să îmi exprim astfel gândurile, însă astăzi în timpul serviciului mi-am dat seama că e frumos să ai un loc unde să îți exprimi trăirile.
Cu toții avem copii în preajmă. Unii dintre noi avem propri copii, și se pare că nu avem răbdare cu ei. Pretindem ca ei să le știe pe toate și să gândească singuri fără ca noi în prealabil să îi învățăm cum e bine să facă și mai ales de ce așa. Tot mai des mi se întâmplă să aud adresându-i-se unui copil de 2, 3 ani cuvinte precum: prostule, handicapatule, tâmpitule, cuvinte care zise unui copil toată viața nu numai că îl jicnesc, însă îl fac uneori să își piardă încrederea în propria persoană și să se considere și el la fel. Dar dacă noi nu luăm pe acel copil să îi explicăm ce a greșit, de ce ne-a deranjat ceea ce a făcut, și cum ar trebui să facă de acum încolo, de ce avem pretenția ca el să le știe pe toate. Oare noi ne-am născut știindu-le pe toate? Nu cumva și noi la rândul nostru am fost luați de mânuță, și instruiți despre lucrurile ce ne înconjoară? De unde ar putea un copil să știe la o vârstă așa mică ce e bine să facă dacă nu de la părinți?
Copiii noștri sunt oglinda noastră. Uneori se zice că așa cum îi crești, așa îi ai. Ești singurul responsabil pentru ceea ce poate să ajungă copilul tău în viață; pentru personalitatea pe care o dezvoltă. Tot mai mulți tineri sunt anxioși de la vârste tot mai fragede, nu pot să își exprime sentimentele, și asta pentru că atunci când au încercat să o facă, părinții nu au avut timp să îi asculte, și nu le-au dat voie să vorbească.
Ceea ce îți spun eu aia faci că așa trebuie. Această frază o spunem tot mai des, și nu lăsăm deloc copilul să gândească cum ar trebui să facă, dar nici nu îi oferim explicațiile ca el sa înțeleagă de ce "așa trebuie". Ne așteptăm ca el să deducă singur de ce așa trebuie, însă de cele mai multe ori se întâmplă ca acel copil să afle din altă parte de ce așa e bine să facă un lucru și nu reușește singur să își dea seama. Atunci când un lucru poate fi făcut în mai multe moduri nu acceptăm sub nici o formă ideea copilului, și îi impunem să facă așa cum știm noi că e bine. Însă oare e așa grav dacă se obține același rezultat însă într-un alt mod? Cum sporim creativitatea copilului nostru și inteligența lui daca tot timpul îi impunem modul nostru de lucru? Și dacă nu reușeste îi spunem ca e prost, incompetent, de pe altă planetă, etc.
O altă greșeală pe care o facem tot mai des sunt mesajele de tipul tu niciodată. EX: Tu niciodată nu îți bagi bicicleta la locul ei, într-o seară o să rămâi fără ea.
Acest tip de mesaj tot repetând-ul copilului, îl poate face să înceapă să se desconsidere și să se simtă o rușine pentru părinți. Este de preferat ca în locul acestui mesaj să formulam un mesaj de tip eu. Prin acest tip de mesaj, explicăm copilului ce simțim în legatură cu ceea ce a făcut el, de ce simțim astfel, și cum preferăm să facă de acum încolo. Astfel exemplul de mai sus devine: "Sunt îngrijorat că îti lași bicicleta afară, pentru că de acolo o poate fura cineva. Mi-ar plăcea ca de acum să o bagi în garaj".